alegeti si cititi o alta scrisoare pastorala »

Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul X(2012), nr. 237 (1 – 15 Septembrie)


Bucuriile și tristețile lui Septembrie


A venit septembrie cu toate bucuriile și tristețile sale. Clopoțelul cheamă din nou copiii la școală, însemnând o nouă etapă în lungul drum al formării lor ca oameni. Începe gospodarul să strângă recoltele de toamnă și, acolo unde a vrut Dumnezeu, septembrie vine încărcat ca un Moș Crăciun din poveștile copilăriei. Vine septembrie și începe sezonul nunților și al botezurilor. Se culege via, se face mustul, se coc merele, perele, piersicile, nucile și ce mai dă Dumnezeu. Se pun murăturile de iarnă, începem să ne interesăm de lemne de foc, de hăinuțe mai groase și de încălțăminte mai rezistentă. Încep arăturile de toamnă și semănăturile de grâu și de orz pentru anul care vine și din nou simțim mirosul proaspăt al pământului.

Vine septembrie și simțim cum ni se furișează în suflet nostalgia trecerii timpului, trecerii noastre prin lume. Auzim prin sânge viscolul apropiatei ierni și ne înfiorăm. Ne uităm în urmă la primăvara și la vara, care s-au dus pentru totdeauna pentru mulți dintre noi și privim cu strângere de inimă toamna și iarna, cu care, vrem nu vrem, vom da piept. E trist septembrie, fiindcă ne amintește că suntem călători pe acest pământ și că fiecare clipă e un pas spre hotarul eternității. E trist septembrie, fiindcă ne pleacă pruncii și nepoțeii la școală și rămâne casa cufundată în tăcere și-n singurătate, ca un preludiu al unor tăceri viitoare tot mai prelungite. E trist septembrie, fiindcă încep beteșugurile să-și facă simțită prezența cu fiecare adiere de vânt, cu fiecare picătură de ploaie. E trist septembrie, când vezi că seceta a distrus tot și toate, că munca ta de o vară s-a dus pe apa sâmbetei, că-n hambar nu pui decât vânt și zdrențe de speranțe. E trist septembrie, când vezi că toate se scumpesc, că salariul sau pensia nu-ți ajung să-ți iei strictul necesar pentru tine, pentru familie, că puterile ți-s tot mai puține, iar povara vieții tot mai grea. E trist septembrie, când vezi că atâtea promisiuni mărețe ale unor mori de vânt au fost doar simple trăncăneli amăgitoare, că gropile de pe drumuri sunt tot mai mari și mai amenințătoare, că facturile îți cresc de la o lună la alta, că mâncarea ți-e tot mai otrăvită, că spitalele tot mai puține, că medicamentele tot mai greu de procurat. E trist septembrie, când ești bătrân și bolnav, când ai pe cineva bolnav în familie și te uiți în cer și în pământ, neștiind dacă mai apuci sau dacă mai apucă ziua de mâine. E trist septembrie, fiindcă începe sezonul în care se înregistrează cele mai multe decese din timpul anului și, din păcate, majoritatea cauzate de cancer!

Biserica a rânduit în această lună două momente dătătoare de speranță: începutul anului bisericesc la 1 Septembrie și Nașterea Maicii Domnului – Începutul mântuirii noastre, la 8 Septembrie. Omul religios găsește resurse în ele, în speranța lucrării lui Dumnezeu în lume, într-o anumită atitudine specifică față de viață și de problemele ei, găsește reazim în credința în Hristos și greul nu i se mai pare atât de greu, tristețea nu i se mai pare atât de mare, iar crucea vieții îi este mai ușoară. Pe culmile disperării mi se pare a fi cel fără de credință, pentru care miezul nopții înseamnă lăsarea cortinei pentru totdeauna, fără ca prin sau pe lângă ea să se mai poată zări Luceafărul de ziuă!

inapoi la lista de titluri »



Sărmană copilărie


,,Modernizăm" mereu sistemul de învățământ, cu fiecare etapă, cu fiecare partid politic, cu fiecare ministru al Învățământului. Fiecare vrea să-și lege numele de acest domeniu atât de fragil, atât de delicat și atât de dificil. Fiecare vrea să facă experiențe și, din păcate, copiii sunt cobaii lor. Începutul școlarizării a coborât la cote alarmant de joase ale vieții. Dacă mai adaugi la aceasta anii de grădiniță, îți apare în minte întrebarea firească și fără de răspuns: ,, - Unde este, oare, copilăria acestor copii? Cine le-a furat-o și cu ce drept?"

În tradiția românească multimilenară se vorbea de ,,cei șapte ani de acasă" și nu întâmplător. Până la șapte ani copilul rămânea în sânul familiei. Se sudau pentru tot restul vieții legăturile lui cu părinții și bunicii, cu frații și cu celelalte rude. În timpul acesta cunoștea direct mediul înconjurător, natura cu toate ale ei, plante și animale. Cu nenumăratele lui întrebări afla multe și de toate în mod natural, fără teama calificativului, a notei de a doua zi, fără teama lecțiilor nefăcute. Copilul ședea mai tot timpul în aer liber, în mijlocul naturii, prestând și activități utile, pe măsura puterii lui. Cel mai adesea el mergea cu vitele la câmp, împreună cu alți tovarăși de joacă din mahala. Cât timp vitele pășteau, ,,ciobăneii" jucau cum numai ei știau să joace, dezvoltându-și imaginația, inițiativa, gândirea, puterea fizică. Se dezvolta trupul, se dezvolta și sufletul. Mama îl învăță mai întâi primele cuvinte și primii pași, apoi primele vorbe ale rugăciunii și primele semne ale închinăciunii. Părinții și bunicii îl învățau alfabetul comportamentului în lume, al relațiilor sale cu cei din jur și aceasta rămânea ca o amprentă pentru copil tot restul vieții. Cei șapte ani de acasă rămâneau cea mai frumoasă perioadă din viață, o perioadă lipsită de griji, o perioadă fericită, care, pe bună dreptate, era asemănată cu perioada fericită a șederii lui Adam în rai.

Bietul copil de azi este smuls de la sânul mamei de timpuriu și introdus într-o lume nu întotdeauna binevoitoare. Înregimentarea acesta de la o vârstă atât de fragedă face din sufletul copilului o cetate care-și închide porțile. Copilul devine egoist, se retrage în sine, se îngrijește doar de eul său, de supraviețuirea lui în lumea aceea pestriță, în care oricând poate să fie bruscat, lovit, nedreptățit, în care dreptul forței predomină. Unii se ,,socializează", integrându-se unor grupuri cu comportamente îndoielnice, așa-numitele găști, care le asigură o oarecare siguranță, încredere, putere. Alții se izolează de colectivitate și trăiesc în sine drama despărțirii de părinți și de mediul atât de primitor al casei părintești. Eram în clasa a IX-a la internat în Craiova și, după o săptămână sau două de la începutul anului școlar puteai vedea pe tot mai mulți pe la colțuri plângând. Dacă-l întrebai pe câte unul ce are, îți răspundea simplu și dezarmant: ,,- Mi-e dor de acasă!" Dar aveau 16-17 ani! Ce să faci cu Bibiluș, Bombonica, Bombița de la grădiniță, cu numai 2-3 ani ai lor; ce să faci cu Michi, Richi, Pichi și alții ca ei din clasa ,,zero"! Îi auzi vorbind cu lux de amănunte despre dinozauri și despre tot felul de bazaconii, ca și când ar vorbi niște savanți! Menționez că dinozaurii sunt cele mai hidoase fiare care au trăit vreodată pe Pământ. Au dispărut în urmă cu milioane de ani și se mai găsește doar ici-acolo câte un oscior. Copiii se ,,specializează" în dinozauri, dar nu știu câte coarne are vaca, ce foloase ne aduce oaia, capra, porcul, găina etc.!

Copii aceștia vor deveni ceea ce societatea sau mai bine-zis sistemul de învățământ dorește să devină: generația sticlei, a ecranului, a desenelor animate, generație de incubator. Sufletul acestei generații va fi însă un handicapat tot restul vieții. Un olimpic în informatică, adică în calculatoare, mărturisea că n-a citit niciodată o poveste cu Făt Frumos, că n-a auzit de Miorița, că n-a fost la țară și n-a atins un animal domestic precum vaca, oaia etc., ci permanent a fost cu calculatorul lângă el, de dimineața până seara, de seara până dimineața. Priveam cu admirație pe acel tânăr pentru performanțele sale științifice, dar îl compătimeam pentru cele ce pierduse din frumusețile naturii și ale sufletului românesc.

Intrăm cu hăi-rup în sufletul acestor copii la vârste incredibil de mici, îi îndopăm douăzeci de ani cu multe și de toate, apoi îi băgăm în șomaj și suntem mulțumiți că i-am pricopsit. Ce vremuri, domʼle, ce vremuri! Și ce oameni!

inapoi la lista de titluri »



Măria Ta, Țăran Român!(VII)


N-ai învățat muzică în universități și conservatoare. Ai auzit pe mama ta suspinând, pe tatăl tău fredonând o doină la ceas de cumpănă, pe tânăr cântându-și dragostea și dorul, pe bătrân șoptindu-și durerea și amintirile. Ai auzit vântul foșnind prin frunze, trăznetul cutremurând pământul, stelele fremătându-și armoniile; ai auzit lupii urlând în codrii la miez de iarnă, câinii lătrând la trecători, caii nechezând a primejdie, turmele urcând la pășune; ți-ai pus urechea la pământ și ai auzit tropotul călărețului de departe, ai auzit apele șușotind molcome pe vreme bună, ori venind în puhoaie la vreme de potoape. Din toate astea și din multe altele, tu ai învățat ușor-ușor să cânți. N-ai așteptat aplaude, recompense, premii sau laudele cuiva. Ai cântat, pur și simplu, fiindcă ai simțit nevoia. Când te-ai jucat cu tovarășii de pe uliță, ai cântat frânturi de melodie, ca un descântec de demult; când au început să-ți sfârâie călcâiele după câte o codană, ai cântat de dragoste; când ți-ai legănat copilul i-ai cântat duios ca să adoarmă; când te-ai dus la muncă departe, ori la armată, ori la război, ai cântat de dor și de jale; când ți-ai adus aminte de cei ce nu mai sunt, ai cântat de durere; când ai însoțit pe cei dragi pe drumul cel fără de întoarcere, ți-ai povestit suferința fără margini în glas de bocet!

Cântecul ți-a fost mamă, ți-a fost tată, ți-a fost frate, iubită, copil, tovarăș de viață. Regina cântecelor tale a fost Doina. Ea a cuprins în cupa ei tot ce a avut mai bun și mai sfânt sufletul tău. Doina a fost icoana pe-ndelete zămislită a sufletului românesc, făcătoarea de minuni și alinătoarea de suferințe. Doina a șters lacrimile, a înfășat rănile, a mângâiat iubirile, a țesut amintirile, a călăuzit călătorul, a făcut legătura între cei de aici și cei de dincolo. Doina poate fi pusă alături de marile creații ale lumii muzicale, fiindcă nu are egal. Și când te gândești cine, când și unde a zămislit-o, îți vine să crezi că Dumnezeu a vărsat o picătură de frumusețe cerească în sufletul autorului anonim, pentru ca el să poată da la lumină o asemenea nestemată.

Se cântă astăzi mult muzică populară românească. Cântăreții adevărați merg în biblioteci și arhive, ascultă culegeri și înregistrări de muzică de acum o sută sau două sute de ani și scot apoi în lume cântecele tale ca pe niște relicve de muzeu. Ne minunăm de frumusețea lor și ne uităm în jur, dacă nu cumva mai găsim și azi creatori și purtători adevărați de asemenea perle. Sunt alții ca improvizează așa-numitul ,,folclor actual, folclor nou". Se simte de la o poștă falsul, kischul, stângăcia.

Te duci în tot felul de localuri și vezi nepoții și strănepoții tăi ,,cântând" sau ascultând tot felul de scârțâieli, sforăieli, bubuituri, huruieli, schelălăieli, care te fac să crezi că te-ai rătăcit în iad! Muzica ta, doinele tale sunt ,,depășite", ,,țărănești", nu sunt ,,mișto"! Îți vine să-ți iei lumea în cap și să te tot duci!

Apropo, Măria Ta, tu chiar mai exiști cu adevărat?

inapoi la lista de titluri »



Sfaturi părintești


Din sfaturile Părintelui Porfirie mai selectăm câteva: ,,Să spui mereu adevărul. Să faci totul cu calm. Să te rogi pentru a deveni mai bun. Să faceți mereu binele, fiindcă altminteri e vai de voi! Și deși de mic copil făceam multe păcate, când m-am reîntors în lume am continuat a face păcate, care până astăzi s-au înmulțit foarte mult. Lumea însă m-a luat de bun și toți strigă că sunt sfânt. Eu însă simt că sunt cel mai păcătos om din lume. Astăzi oamenii caută să fie iubiți și de aceea eșuează. Corect e să te intereseze nu dacă ei te iubesc, ci dacă tu Îl iubești pe Hristos și pe oameni. Doar astfel sufletul îți este împlinit. Să-L rogi pe Dumnezeu să te facă vrednic de iubirea Sa.[...] În rugăciunea ta să-I ceri lui Dumnezeu să se facă voia Sa pentru tine. Acest lucru îți este cel mai de folos. Când te înhață satana și te apasă, să nu rămâi nemișcat, așa cum rămân unii ce devin melancolici și cad pe gânduri ore întregi, ca și când i-ar preocupa probleme importante, deși nu e vorba despre așa ceva, ci pur și simplu sunt robiți de satana. Să fii pregătit să reacționezi, să te opui, să respingi asediul satanei, așa cum pe un om pe care îl prind răufăcătorii și-l blochează, face o mișcare bruscă și, dând din mâini, îi împinge, scapă din strângerea lor și se îndreaptă spre altă direcție, spre Hristos, care îl eliberează. Zădărnicie e tot ce iei din egoism. Veșnicie este tot ce dai din iubire. Iar cea mai generoasă veșnicie este să primești cu iubire, pentru a dărui bucuria reciprocității aceluia ce ți se oferă cu iubire. Când te rogi pentru un om pe care îl muncesc patimi păcătoase, să nu i-o spui, fiindcă diavolul va afla și va ridica îndârjire în sufletul tău și astfel rugăciunea ta nu va da rod. Să te rogi pentru acel om în taină și astfel rugăciunea ta îl va ajuta. Să nu te necăjești niciodată. Hristos a înviat ca să ne dea multă iubire și bucurie, încă de pe acum. Așadar, de acum să începem să participăm tot mai intens la ziua luminată a Împărăției iubirii lui Hristos, unde nu se înserează niciodată. În taină îmbrățișează-ți în inimă întreaga obște și întreaga Biserică. Nu te lupta cu ceilalți, nici nu încerca să faci să dispară sau să corectezi cusururile celuilalt. Iubește-l așa cum e, cu defectele sale. Domnul se va îngriji de acestea. Să-ți sfințești tăcerea, să nu fie neroditoare. Nu mi-e frică de iad și nu mă gândesc la rai. Îi cer numai Domnului să fie milostiv cu toată lumea și cu mine."

alegeti si cititi o alta scrisoare pastorala »

LINK-URI UTILE:


www.bibliaortodoxa.rowww.ziarullumina.ro | www.calendar-ortodox.ro | www.resurse-ortodoxe.ro | www.familiaortodoxa.ro
www.calendarortodox2012.crez.ro | www.crestinortodox.ro | www.lumeacredintei.com | www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox