alegeti si cititi o alta scrisoare pastorala »

Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul X(2012), nr. 232 (15 – 30 Iunie)


Profanarea Voievozilor


De câteva săptămâni se face mare zarvă în presa românească pe tema dezgropării osemintelor primilor voievozi ai Țării Românești. E vorba de Basarab I, întemeietorul Țării Românești (1310-1352), fiul său, Nicolae Alexandru(1352-1364) și nepotul său, Vladislav Vodă(1364-1377). Acesta este doar începutul, fiindcă vor urma alți urmași ai acestora, precum Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Mihai Viteazul și alții. Și toate astea, pentru a se lua probe, ca să se stabilească prin analize sofisticate, dacă aceștia sunt … unguri! Și asta în timp ce noi, poporul, suntem poftiți să asistăm la spectacolul de la parlament, de la guvern, de la președinție și din alte locuri… Ce-a mai zis acela, cum a înjurat celălalt…, ce vilă și-a construit domnul X, ce mașină și-a cumpărat domnul Y, cine a mai divorțat și alte asemenea știri arzătoare la ordinea zilei…

O jignire mai mare la adresa națiunii române nu se putea! Nu le ajunge vecinilor câte pretenții au asupra românilor, asupra pământului, limbii și ființei românești. Vor acum și istoria românească! Câțiva istorici în anii trecuți ziceau despre Basarab I, că a fost cuman, că a fost peceneg, oricum, orice, numai român nu! Puțin a lipsit să nu se spună că a fost țigan, mai ales că tatălui său, Tihomir, i se mai spunea și Negru Vodă în tradiția populară.

Câteva cunoștințe elementare privind dreptul internațional medieval ar clarifica lucrurile și ar reduce la tăcere pe acești ,,domni", care tulbură odihna marilor bărbați ai istoriei românești. Basarab I a fost căsătorit cu doamna Marghita sau Margareta, o unguroaică de la Tr. Severin, fiica unui nobil maghiar din această cetate. Precizăm că Severinul la începutul secolului al XIV-lea era sub unguri, pintenul lor cel mai înaintat în Peninsula Balcanică. Basarab nu s-a perpelit de dragul Marghitei, ci a făcut o căsătorie politică, pentru a-și asigura stabilitatea în partea de apus, fiind tot mai amenințat de tătari din răsărit. Căsătoriile politice erau fracvente în Evul Mediu. Ele întăreau legăturile politice dintre state și dintre familiile domnitoare. Marghita era nu numai unguroaică, ci și catolică. Basarab a dus-o la Câmpulung-Muscel, acolo unde își avea capitala și i-a construit acolo o bisericuță, numită în documente cloașter. Aolo i-a adus și un preot catolic, care făcea slujbe catolice. Ei au avut două fete, Teodora și Elena și un băiat, Nicolae-Alexandru, botezați în religia ortodoxă. Niciodată nu s-au socotit unguri sau catolici. Pe Teodora au măritat-o cu Ivan Alexandru, țarul bulgarilor, iar pe Elena cu Ștefan Dușan, țarul sârbilor. Iată încă două exemple de căsătorii politice. Copiii celor două fete au fost bulgari, respectiv sârbi, niciodată nu s-au socotit români. În ciuda rudeniei sale cu mari feudali unguri prin Marghita, Basarab I a fost atacat de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. Oricine a trecut prin școală își amintește de lecția pe care i-a dat-o acestuia Basarab la Posada, în 1330, când suveranul maghiar și-a lăsat armata aproape în întregime ucisă la locul luptei, iar el a reușit să scape cu chiu cu vai, travestit în hainele unui soldat. Cu acel prilej au aflat și ungurii și toți europenii că aici, între Carpați și Dunăre, există o țară, Țara Românească, un domn, Basarab Întemeietorul și un popor, care este în măsură să-și apere cu prețul vieții fiecare palmă de pământ străbun.

Vladislav Vodă, nepotul lui Basarab I, a fost căsătorit cu doamna Clara, tot o unguroaică catolică, care coresponda cu papa de la Roma. Conform dreptului internațional medieval, copiii născuți din căsătorii mixte(între ortodocși și romano-catolici, între ortodocși și reformați sau între catolici și reformați) moșteneau etnia(adică neamul) și religia tatălui. Numai în situația în care părinții erau de acord, copiii puteau fi botezați și în religia mamei, dar asta numai în cazuri speciale.

Așadar, în cazul voievozilor noștri, chiar dacă au avut între părinții lor mame de origine maghiară, ei s-au socotit întotdeauna români, au moștenit religia și tronul taților, au luptat chiar cu prețul vieții pentru apărarea și afirmarea în lume a neamului românesc.

Ar fi bine ca acești ,,savanți" de duzină, care au terminat de studiat toate celelalte probleme ale istoriei și o mai au doar pe aceasta, să ne lase în pace. Avem destule probleme din prezent și din trecut de rezolvat, iar mai marii noștri ar fi bine să ia atitudine demnă față de aceste aberații, care încearcă să ne submineze stâlpii de rezistență ai istoriei neamului.

inapoi la lista de titluri »



Rugă pentru Neamul Românesc


Actorul Dan Puric a adaptat o rugăciune a regretatului Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pe care ar trebui s-o rostim toți cei ce suntem români și simțim românește. Iat-o:

,,În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin !

Prea Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, certat-ai neamul acesta al nostru cu secetă, boli şi pierderea avuţiei naţionale. Au flămânzit copiii Tăi, Doamne, au pierit bătrânii de mustrarea Ta şi rodul grânelor şi al muncii noastre s-a uscat sau a putrezit prin mânia Ta. În multe feluri ai mustrat, Stăpâne, pe poporul Tău, pe tineri şi pe bătrâni, pe voinici şi pe copilandri, căci toţi am greşit înaintea Ta şi ne-am abătut, am călcat poruncile Tale şi de dreptatea Ta nu ne-am adus aminte. S-a umplut paharul răbdării Tale şi răutăţile noastre s-au înmulţit mai mult decât grindina şi seceta cu care ne-ai cercat. Ca nişte fii rătăcitori ne-am îndepărtat de Tine, dar azi ne întoarcem asemenea fiului risipitor şi strigăm către Tine din adâncul inimii noastre îndurerate: Dumnezeul părinţilor noştri, Care ai trimis harul şi pacea Ta peste înaintaşii noştri şi precum în vremurile grele ale neamului nostru ai ridicat la nevoie bărbaţi vrednici, care au luat pe umerii lor greutăţile poporului, aşa ridică şi acum un bărbat cu suflet mare, gata de orice sacrificiu prin care să se răscumpere păcatele poporului nostru înaintea Ta, Stăpâne. Dă-i harul Tău, pune în el virtuţile cereşti pe care le dai celor care te iubesc pe Tine şi dă-i binecuvântarea Bisericii Tale întemeiate pe sângele iubitului Tău Fiu.

Fă-l pe dânsul fiu adevărat al Bisericii Ortodoxe, binecuvântat de ierarhi şi iubit de popor că, deplin luminat cu lumina cunoştinţei Tale să ducă neamul acesta al Tău, Doamne, pe drumul salvării din necazurile în care propriile păcate l-au scufundat, spre soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sfântă Maică a lui Dumnezeu, ajută neamul şi ţara noastră! Toate puterile cereşti, apăraţi pământul ţării noastre de năvălirile vrăjmaşului văzut şi nevăzut. Toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!"

inapoi la lista de titluri »



Măria Ta, Țăran Român!(III)


Ai trecut veacurile cu bine și cu rău, cu bucurii și cu dureri, cu lacrimi sfinte și poveri. Ai fost plugar, ai fost cioban, ai fost ostaș, ori meșter bun la toate, ai fost poet, artist, cântăreț, pictor, zidar, tipograf, și multe altele, dar în primul rând ai fost Om. Cuvântul ți-a fost cuvânt, contract nescris și legământ de veci, pe răboj ți-ai însemnat numărul zilelor, oilor, lacrimilor și speranțelor.

L-ai avut pe Dumnezeu din cer tovarăș pe drumul veșniciei și-ai avut codrul și munții ca cetăți, reazim, scăpare, prieteni și frați. În umbra codrilor seculari te-ai gătit de luptă, în întunecimea pădurilor ți-ai învins dușmanii. Codrul te-a apărat, te-a încălzit la vreme de viscol, te-a înțeles la greu, ți-a mângâiat sufletul cu cântecul și freamătul lui, ți-a dat bărbăție și speranță în izbândă. Pădurea ți-a dat lemnul din care ți-ai făcut și casă, și masă, și pat, și altar, și cruce, și grajd, și car, și fluier, și vioară, și ghioagă, și pușcă, și plug, și scaun, și sicriu. Când ți-a fost viața mai grea, când ți-a fost ceas de cumpănă, te-ai afundat în codru și te-ai regăsit pe tine. Când mai marii lumii te-au nedreptățit, te-au umilit, ți-au răpit libertatea, copiii, pământul, nevasta, ți-ai luat lumea-n cap și te-ai dus în codrii, de unde ai luptat cum numai tu ai știut, ca haiduc, ca ostaș, ca partizan. Codrii și munții te-au apărat, te-au ascuns, te-au hrănit, te-au înarmat și ți-au dat puterea de care aveai nevoie ca să învingi. Ei au rămas mărturie peste veacuri pentru izbânzile tale pe câmpul de luptă. Ar fi destul să amintesc în acest sens de Codrii Cosminului lui Ștefan cel Mare din Țara Bucovinei. Codrii ți-au adus ploile la vreme potrivită, ca să-ți rodească holdele de grâu și merii în livadă. Codrii și-au înfipt rădăcinile în stâncile munților și n-au lăsat puhoaiele să-ți ia casa, și grădina, și pomii, și lanurile de tot felul. Munții și dealurile țării, văile și șesurile erau acoperite de plapuma pădurilor. Codrii Teleormanului erau zid de netrecut cândva pentru vrăjmași. Codrii au făcut să fie o rânduială în lumea și în viața ta și a neamului tău. Nu te-ai rușinat niciodată, când s-a spus: ,,codru-i frate cu românul!"

Măria Ta, ți-e sufletul rănit ca un vultur lovit de vânător. Codrii tăi de altădată, care au făcut parte din viața și din istoria ta, sunt doar pâlcuri răzlețe de copaci, de tufișuri și de mărăcini. Nici iepurii nu-și mai pot găsi adăpost în hățișul lor. Munții sunt ca niște capete pleșuve, chelite de prea multele tăieri de păduri. Dealurile sunt uscate și aproape pustii. Dumbrăvile răcoroase de altădată le vedem în filmulețe pe ecranele calculatoarelor. Mii și mii de hectare de păduri au fost vândute pe nimica toată și lemnul a fost scos din țară pe bani grei. Au ars focuri în fiecare an și au mistuit mii și mii de hectare de păduri seculare. Au fost falsificate acte, au fost duși martori mincinoși în instanțe și astfel s-au trezit peste noapte ,,proprietari" de munți și de codrii indivizi care altădată aveau doar bâtul cu care mutau țestul pe vatră. Au tăiat drujbele copacii, i-au cărat mașinile și trenurile, i-au prelucrat combinatele, ori i-au vândut ca lemn simplu la străini. Aurul verde al țării și al Măriei Tale s-a risipit în cele patru vânturi.

eșertul și pustiirea au luat locul încet-încet pământurilor mănoase de altădată. Grânarul Europei a ajuns un câmp de mărăcini, de scaeți și pălămizi. Ne-au secat izvoarele pământului. Norii au înțărcat. Din când în când se mai sparge câte un rezervor al cerului și puhoaiele cad peste noi cu sălbăticie: ne iau casele, pământurile, oamenii și vitele și lasă-n urma lor ogașe și prăpăstii înfricoșătoare. Animalele pădurilor de altădată le mai găsim în cărți, în reviste, în filme, în amintiri.

Fratele dintotdeauna al românului a ajuns un străin flămând și gol, rănit și betejit, abia trăgându-și sufletul. Plângi, Măria Ta în taină, dar suspinul nu ți-l aude nimeni și lacrimile nu ți le zărește decât Dumnezeu. Dar chiar mai exiști cu adevărat, Măria Ta?

inapoi la lista de titluri »



Ecouri de departe


Ultimele două numere din ,,Scrisoare pastorală" au purtat în ele primele fragmente din articolul nostru, Măria Ta, Țăran Român! Domnul Ioan Miclău din Cringila(Australia) a fost impresionat de aceste evocări și a scris, printre altele: ,,Confirm cu mare plăere primirea publicației creștine ,,Scrisoare Pastorală". Dumnezeu să vă dea sănătate și putere pentru atât de necesara misiune de-a îmbuna inimile oamenilor! DAR, mai ales, iubirea pentru ȚARANUL ROMÂN. Vai, Doamne, dar nu pricep oamenii zilelor de azi, zilele tehnologiilor înalte că pâinea, uleiul, carnea, vinul și cireașa din agricultură ies! Cine le va produce? Țăranii altor țări? Noi, viitorimea, vom fi de-acum doar prinți și prințese, baroni și baronese, bancheri, stele de filme și voiajori prin țările altora!? După ce le vom tot cânta aceste țări, ne vor îngrășa cu mâncare, cu aur, cu bani! Ce mai, renunțarăm și la cai, și la tractoare, combine, gata cu astea; acum ,,circu și ursu" va fi țelul noului mileniu! Drumarii drumurilor acestei planete? Nu, nu, Dumnezeu nu va îngădui această soartă Neamului creat de EL, Neamului Românesc. Românul a trăit și va trăi din Vatra sa dată de Dumnezeu, cu sudoarea frunții și mâinilor sale! AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU! DOAMNE AJUTA!"

inapoi la lista de titluri »



Sfaturi părintești


Din convorbirea cu Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oașa(MM) redăm un fragment: ,, - Cel mai adesea oamenii nu știu cu adevărat ce e iubirea. O confundă cu îndrăgostirea. Și nici nu știu să o trăiască. Văd filme și trăiesc dupa clișee. Visează toți o iubire mare, ca-n filme. O iubire dată de-a gata, cu un partener fără cusur, care să-i înțeleagă orice ar fi. Și nu pricep de ce lor nu li se întâmplă la fel. Dar iubirile astea din cărți și filme sunt utopice, nu se verifică real. Ceea ce se simte însă la toți cei care vin să se spovedească este o căutare neobosită, nevoia de a trăi o iubire profundă, perfectă. Foamea asta de iubire există în toti".

- De ce avem atâta nevoie să ne împlinim într-o dragoste mare?

,,- Căutând iubirea, Îl cauți, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fără să-ți dai seama. Chiar dacă nu ești un bun creștin, simți cumva, straniu, de fiecare dată când iubești și ești iubit, ca acolo, în iubire, e adevărul. Cauți iubirea toată viața, ai nevoie de ea chiar și atunci când te prefaci că nu mai ai, o trăiești greșit, o trăiești strâmb, dar o iei de la capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduiești mereu să o înțelegi, pentru că simți că acolo e împlinirea și fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem să fim iubiți. Pentru că asta e fundamentul ființei noastre. Dumnezeu este iubire și tot ceea ce este în lumea asta tânjește după iubire. Dumnezeu a creat totul după chipul și după asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relației Treimii. Dumnezeu e o relație, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creați ca oameni să participăm la bucuria relației din Dumnezeu și cu Dumnezeu. Să trăim iubirea. Să fim împreună. De aceea se spune că raiul e comuniunea cu toți, iar iadul e neputința de a mai iubi."

- Deși îl avem pe Dumnezeu, simțim, totuși că fără celălalt nu suntem compleți. E nevoie de un altul, ca să fim fericiți?

,,- Dumnezeu i-a făcut pe oameni incompleți, tocmai ca să aibă nevoie unul de altul. Dacă ne-ar fi făcut perfecți, ne-am fi fost suficienți singuri. Sigur, există oameni care dăruiesc mai mult, oameni care dau mai puțin, dar nu trebuie să ne oprim la relația cu un singur om, trebuie să învățăm să iubim pe toată lumea, să câștigăm un rod din relația cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viață. Orice om e un dar potențial pentru noi, cu care ne putem îmbogăți."

- Visăm, aproape toți, la o iubire mare, care să ne țină toată viața. Și, totuși, realitatea ne arată că iubirile mor, și ele, mai des decât am vrea să credem. De ce se stinge dragostea?

,,- Moare pentru că nu există și Dumnezeu în ecuație. Și atunci noi nu avem de unde să ne alimentăm, să ne regenerăm iubirea. Fără Dumnezeu, nu există principiul generator de iubire. Omul singur e o ființă limitată. Harul e cel care îl face infinit de adânc. Harul e de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că orice realitate netransfigurată degenerează. Se consumă. Fără har, omul e în stare căzută. La fel și cu iubirea. Ea se stinge dacă nu există răspuns. Dacă o întorci către Dumnezeu și către oameni, ea primește răspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Dacă o întorci către tine, către trup, către materie, ea se cheltuiește, se epuizează, pentru că lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, Care e infinit.

- Din păcate, simplul fapt că te cununi în biserică nu garantează mereu fericirea...

,, - Trebuie să învățăm să-L vedem în celălalt pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne raportăm la un om ca la un lucru finit. Orice persoană e un izvor infinit, dar care nu e descătușat. În biserica de la Oașa, lângă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Prin iubire și cu ajutorul lui Dumnezeu putem rupe zăgazurile, astfel ca celălalt să-și dea drumul ființial, să scoată din el tot potențialul lui moral, spiritual și de iubire. Pentru că fiecare om e cu mult mai mult decât se vede. Și vine iubirea și activează în celălalt ceva ce habar nu avea că zace în el. Ai nevoie de un celălalt care să îți dea măsura. În relație de doi, omul evoluează continuu. Și nu mai are cum să se sature de celălalt, să se plictisească, să ajungă la rutină. Pentru că fiecare îl face pe celălalt să evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, și această înflorire a lui este infinită. Mulți oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru că nu au fost iubiți, la rândul lor, ca să înceapă să înflorească. Dar toate astea nu sunt posibile fără Dumnezeu. Și fără efortul fiecăruia de a activa în celălalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie să iubești cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celălalt".

- Cum ar trebui să iubim, părinte? Unde greșim, de tot ajungem să o luăm de la capăt?

,,- Nu știm să ne dăruim. Nu avem exercițiul dăruirii de sine. Societatea actuală îi educă pe oameni în direcția propriilor dorințe, îi învață să se iubească întâi de toate pe ei, să-și urmărească propria împlinire. Și dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le servește fericirii proprii. Am o carieră, am o casă, am și o iubită! Dar nu iubim cu adevărat decât atunci când facem acest exercițiu al ieșirii din sine și când începem să ne exersăm în dăruire, să ne antrenăm puterea de iubire. Să iubești înseamnă să gravitezi în jurul împlinirii celuilalt. Să te gândești cum poți tu să-l ajuți pe celălalt, cum poți să-i vii în întâmpinare, cum să-l odihnești, cum să-l scutești de un efort, cum să-i faci o bucurie, cum să-i gătești o mâncare bună, când e obosit. Trebuie să înveți să trăiești prin celălalt și pentru celălalt. Iubirea înseamnă foarte multe gesturi. Intențiile, gândurile în sine nu au nici o valoare în absența lor. E plină lumea de ele. Făcând gesturi te și verifici pe tine, dacă poți cu adevărat să iubești. Am citit de curând într-o carte cum un deținut politic țăran, închis la bătrânețe, primea de la băbuța lui scrisori, în care ea punea și câte o floare presată. Asta înseamnă iubirea. Și chiar mai mult. Să dăruiești atunci când ești epuizat, când nu mai ai nici o forță. Nu există scuză să nu dăruiești. Dacă dai din prisos, când ți-e bine și-ți vine ușor, nu are valoare. Atunci când nu mai poți și vrei, totuși, să faci ceva pentru celălalt, izbucnesc în tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primești forța de la Dumnezeu și ajungi să faci mai mult decât credeai că ești capabil. Să te dăruiești atunci când nu mai poți să te legi cu adevărat de celălalt și-l face și pe celălalt să se deschidă, să dăruiască la rândul lui. În iubire, trebuie să dăruim ce nu avem, când nu mai avem. Și atunci, ca în Evanghelie, nimicul se transformă, și pâinea, și peștii ajung tuturor."

alegeti si cititi o alta scrisoare pastorala »

LINK-URI UTILE:


www.bibliaortodoxa.rowww.ziarullumina.ro | www.calendar-ortodox.ro | www.resurse-ortodoxe.ro | www.familiaortodoxa.ro
www.calendarortodox2012.crez.ro | www.crestinortodox.ro | www.lumeacredintei.com | www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox