alegeti si cititi o alta scrisoare pastorala »

Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul X(2012), nr. 222 (15 – 31 Ianuarie)


De ziua lui Eminescu


Ziua de 15 Ianuarie este ziua de naștere a lui Mihai Eminescu. La 15 Ianuarie 1850 vedea lumina zilei. Cu toții știm cine a fost și ce a făcut pentru neamul și limba românească.

Am îndrăznit să-i închin câteva rânduri, pe care le redăm mai jos:

Mihai Eminescu s-a născut la cumpăna veacului al nouăsprezecelea nu ca un accident, ca o întâmplare, ci ca o necesitate. Sute de ani înainte prooroci știuți și neștiuți îl vestiseră, nu cu îndoiala speranței, ci cu tăria certitudinii. Atunci, în orice așezare românească, ori chiar în pulberea pământului, Eminescu trebuia să se nască. Întâmplător a fost numai faptul că s-a numit Eminescu, că s-a numit Mihai.

Tot așa de bine putea să-l cheme Ion, Gheorghe, Nicolae, Manole…

El a fost binevestit dintru început din încleștarea tulburătoare a primului sărut dat de acel arhanghel al sufletului românesc, pe care l-am numit doar simplu, Doină, munților, câmpiilor și apelor noastre. Anonimi fără număr, ctitori ai acestei limbi, acei ce-au pus drept piatră de temelie cel dintâi cuvânt îl vor fi văzut pe El ca o stea polară călăuzitoare prin veacuri, sau, poate, de ce nu, ca un izbăvitor. Și dacă nu mai rămâne loc îndoielii că marea ștafetă a limbii române a plecat de la acel ,,torna, torna, fratre, torna!" cu nimic n-ar fi păcătuit, dacă l-ar fi numit pe el frate, căci, așa cum avea s-o dovedească, a fost frate bun, dintru începuturi, pentru cei trecuți și pentru cei viitori.

Eminescu s-a înrădăcinat continuu, ca un mesaj mesianic, în sufletul și conștiința milioanelor de obidiți, care, trăitori pe aceste locuri, își clădeau o țară. Dar ei, mari în cuget și în fapte, înmulțindu-se ca frunza și ca iarba, haturile le-au devenit prea neîncăpătoare. Erau prea mândri însă ca să cerșească, ori ca să răpească vreo bucată de glie altora. Atunci au pornit spre ceruri, căci văzduhul era al lor, iar meșterii au zidit fără încetare, zi și noapte, măreață catedrală. Așa au vrut s-o facă dintru început, iar acolo sus, pe vârf de turlă, în loc de cruce sau de steag, să-i așeze leagăn lui Eminescu.

Năruirea acoperea izbânda strădaniilor, când ,,Hoarde negre, hoarde mari,/Când de turci, când de tătari", făceau ca să rămână în urmă pământul presărat cu ,,Scrum, tăciuni în loc de case,/Iar în loc de vite – oase".

Atunci, călăuziți de stelele cerului, căutat-au oamenii duhurile pământului și ale pădurilor și, ca la un străvechi oracol, cerutu-le-au sfat.

Din genunea adâncurilor mării, din creierul munților, ori din înălțimile văzduhului, - nu știu -, s-a auzit un glas care a zis: ,,-Binecuvântată ești tu, seminție, între toate semințiile pământului și binecuvântarea nu se va lua de la tine! Prin fiii tăi, care se vor înmulți ca nisipul mării și ca stelele cerului, vei dăinui din veac în veac pe acest pământ al laptelui, al vinului, al mierii și al făgăduinței, iar numele tău nu va avea sfârșit. Căci fiecare sfârșit va fi la tine un nou început și astfel plămădi-vei coloana ce va străbate eternitatea!"

,,- Spune-ne nouă când se va naște El?" au întrebat oamenii aceia și se gândeau la Eminescu.

,,- La plinirea vremii!" le-a răspuns glasul. ,,Și El se va naște ori va renaște din îngemănarea unui sfârșit cu un nou început, spre a vă povesti trecutul și a vă arăta viitorul!"

Glasul a tăcut, iar oamenii s-au apucat de lucru mai dârzi și mai hotărâți. Din când în când venea câte un profet și le vorbea oamenilor despre Eminescu. Iar mărturiile lor se scriau pe cronici și letopiseți, pe pieile de bour, pe coajă de mesteacăn, sau, de multe ori, spre a nu fi ușor date uitării, pe piepturile oamenilor. Profeții au fost mulți, dar pulberea vremii a acoperit numele unora dintre ei. Citim ca-ntr-un pomelnic din vechi așezăminte: Basarab Voievod, Mircea Voievod, Ștefan Voievod, Coresi ierodiacon, Mihai Voievod, Antim Mitropolitul, Constantin Voievod, Varlaam Mitropolitul, Dosoftei Mitropolitul, Antim Mitropolitul, Gheorghe, Horea, Crișan, Tudor, Nicolae cu tot neamul lor.

Oamenii aceia, cu inimile pline de necazuri, au început să pregătească, în sărăcia lor, leagăn pentru împăratul împăraților, ce avea să se nască. Din zdrențele trupului lor i-au croit scutece și în bordeiul luminat de feștile pâlpâitoare i-au pregătit sălaș. Neamurile din jur știau și așteptau și ele să vadă minunea.

Și, iată, că marea zi sosi!

Eminescu putea să nu se nască din femeie, ci din fior de cântec, din suspin, din țărnă, din ape ori văzduh, din orice, fiindcă el, mai întâi de toate, era suflet; sufletul cel mai curat zămislit de veacuri din milioane de suflete. Se supunea însă legilor nescrise ale firii, pentru a le înțelege mai bine și, când zodia Capricornului încă mai umbrea pe lume, iată că pe pământul nostru a văzut lumina zilei Eminescu.

Trupul lui fremăta de vârtutea oaselor ce ninseseră câmpurile, ochii ca noaptea scânteiau aidoma focurilor de pe înălțimi la ceasuri de primejdii, suflarea îi era ca viforul mistuitor de vrăjmași, iar glasul… devenea când urlet de durere pe câmpul de bătaie, când șoaptă de dragoste și dor.

Oamenii s-au adunat în jurul lui, iubindu-l ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un părinte al lor!

Eminescu le-a vorbit despre începuturile, luptele, durerile și bucuriile lor. Le-a povestit despre faptele lor de vitejie, despre truda muncii lor nedreptățite, despre dragostea și gândurile lor.

Frații îl ascultau vorbindu-le frumos despre lucruri pe care și ei le știau, dar, spuse de gura lui Eminescu, ele păreau altfel. Atunci a luat Eminescu un brăzdar de plug și a scris pe mantia pământului țării sale speranțele neamului. Și ele se întruchipau într-un tot unic, ca un fascicul de lumină. Acel ceva începea să capete contururi tot mai precise prin propria devenire. Un edificiu grandios, ce străpungea cerul cu măreția sa, creștea văzând cu ochii și neamurile pământului priveau înmărmurite, neînțelegând minunea.

Eminescu lucra de zor și ceea ce făcea el părea că seamănă cu ce făcuseră frații lui, deși, scriind cu inima slovele, un nou fior se-ntrezărea. Oamenii îl înțelegeau și-l iubeau, fiindcă el făcea tocmai ceea ce ar fi vrut ei să facă.

Oamenii așteptară cât așteptară, dar Eminescu lucra mai departe și atunci ei, ca unul singur, i se alăturară. Se urcară pe schele tot mai sus și lucrul creștea.

Târziu, când au băgat de seamă, Eminescu dispăruse. Deasupra zidirii lor scria însă cu litere de foc, ce se zăreau până la capătul pământului: ,,ROMÂNIA!"

inapoi la lista de titluri »



Sfaturi părintești(I)


Am găsit pe internet câteva gânduri ale unui bătrân călugăr de la o mânăstire de departe, care pot fi folositoare și pentru cei bătrâni și pentru cei tineri. Sperăm să vă placă:

,,Nu mi-e frică de iad și nu mă gândesc la rai. Îi cer numai Domnului să fie milostiv cu toată lumea și cu mine. ,,- Cuvioase, spuneți ceva despre viața duhovnicească!" ,,- Oricine nu se pocăiește, va fi pierdut!" ,,- Acesta e un cuvânt greu, cuvioase!" ,,- Ți-l voi spune încă o dată: oricine nu se pocăiește va fi pierdut!" ,,-Mai întâi iartă-i pe aceia care te întristează! Fii atent, căci trebuie să ne luptăm până când ne vom da ultima suflare. Fii cu băgare de seamă. Să nu stai în spații închise, ci să ieși în mijlocul naturii! Să nu vă preocupați de cele de pe urmă, nici de antihrist, nici de semnele sale, fiindcă să știți că atâta timp cât Îl avem pe Hristos cu noi, antihristul nu ne poate vătăma cu nimic.

Iubiți-l pe Hristos! Hristos este totul, este izvorul vieții. Toate cele frumoase sălășluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos este tristețea, melancolia, mânia, supărarea, amintirea rănilor ce le-am primit în viată, a greutăților și a ceasurilor de agonie. Iubiți-L pe Hristos și să nu vreți nimic în locul iubirii Lui. De nu vă veți reveni și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împăratia cerurilor.

Mânăstire poate fi și casa ta, numai să vrei. Nu e cu nimic diferită de o mânăstire. Este de-ajuns să faci ce-ți spun. Nu locul face mânăstirea, ci felul în care viețuiești. Du-te acum, roagă-te și fii răbdător în toate. Să nu încerci să arunci relele din tine în exterior ci, mai bine, deschide-ți poarta sufletului spre a primi Lumina care este Hristos și-atunci se vor risipi și negurile ce s-au înstăpânit în tine. Fii atent cum te nevoiești. Nevoiește-te cu smerenie și nu așa cum faci tu, cu încrâncenare. ,,Încet-încet, fiule, și cu smerenie. Altminteri păcătuiești", îmi spunea Bunicuțul.

Fiule, de Hristos trebuie să ne apropiem nu de teamă, că nu știm ce va fi după ce vom muri. Lui Hristos trebuie să-I deschidem inimile noastre și, așa cum tragem perdeaua, lăsând soarele să intre în casă, trebuie să-L lăsăm și pe Hristos să vină la noi și să-L iubim cu iubire adevărată. În felul acesta ne putem apropia cel mai bine de El.

Ascultarea aduce smerenia; smerenia discernământul; discernământul aduce vederea cu duhul, iar aceasta din urmă aduce înainte-vederea. Trebuie să-ți spui mereu acestea: ,,Doamne, cei ce se îndepărtează de Tine se pierd!" Notează-ți aceste cuvinte, ca să le ții minte, căci sunt pline de înțeles. Să fii bun și ascultător. Să ai răbdare cu ceilalți, să nu te necăjești, să nu fii prea sensibil, să fii destoinic în munca ta. Să nu vorbești la serviciu prea mult despre lucruri religioase, dacă nu ești întrebat. Să fii un exemplu demn de urmat în drumul spre Hristos. Să mergi la biserică în mod regulat, să te spovedești și să te împărtășești des și-atunci vei scăpa de toată frica și ți se vor tămădui toate rănile sufletești."

inapoi la lista de titluri »



Din gândurile lui Petre Țuțea:


,,Amintirile sunt asemenea cărților din biblioteca ta. Cauți câte una când nu mai ai nimic nou de citit; N-am cerut vieții nimic. Tot ce am avut, i-am smuls. Și tot ce n-am avut, mi-a furat; Cu vremea să mergi în pas, nu la pas; Una e să crezi și alta e să fii credul; Una e să ceri, alta să cerșești și cu totul altceva să revendici; Amabilitatea adevărată trebuie să fie, în primul rând, o chestiune de caracter și apoi una de educație; Nu plânge fără motiv. Și mai ales, nu plânge când ai motive; Când ți se cuvine ceva, să nu ceri. Pretinde; Viitorul unui om, ca și al unei lumi, se construiește, nu se visează; Te-ai întrebat vreodată câte mâini au făcut pâinea, pe care, cu una singură, o duci la gură?; Fără mâna omului, omenirea ar fi trăit în patru labe!; Bănuiala e serviciul de spionaj al oamenilor neînarmați pentru viață; În fiecare tren al lumii, viața circulă pe compartimente; Meridianele: bretelele globului pământesc, ca să nu-i cadă ecuatorul în vine; Era atât de urât, încât atunci când se strâmba, părea mai puțin urât; Când privești marea, gândul o ia în derivă; Suntem chit, tinere confrate. Dumneata nu mă cunoști și eu nu te recunosc; Poți să fii într-o ureche și, totuși, foarte serios la treabă: dacă ești ac; Noaptea, viteza gândului circulă în ,,ani-întuneric"; Când porcul trece de trei sute de kilograme încetează de a fi porc. Devine ,,exponat"; Uneori te uiți fără să vezi și, alteori, vezi fără să te uiți; Și dacă ai chelit, ce? Parcă pe lumea asta nu sunt și vulturi pleșuvi?; Focul sacru nu se aprinde cu chibrituri; Dragostea a murit în clipa când rămâi singur în doi; Unui măgar, când îi spui asin, este ca și cum, în loc de ,,mă", i-ai spune ,,domnule"; Numai covoarele se nasc ca să fie călcate în picioare; Frontierele lumii se trag cu cerneală și se scriu cu sânge; În orice clipă știu numărul exact al oamenilor de pe glob: eu și ceilalți; Când mi-a murit primul câine, l-am plâns ca pe-un prieten. Și când mi-a murit primul prieten, am urlat ca un câine; Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii. O să-ți fie și mai dor; Prostul nu se prezintă. Se divulgă."

inapoi la lista de titluri »




alegeti si cititi o alta scrisoare pastorala »

LINK-URI UTILE:


www.bibliaortodoxa.rowww.ziarullumina.ro | www.calendar-ortodox.ro | www.resurse-ortodoxe.ro | www.familiaortodoxa.ro
www.calendarortodox2012.crez.ro | www.crestinortodox.ro | www.lumeacredintei.com | www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox